Wireless

Reţelele fără fir sunt reţele de aparate interconectate pe bază de unde radio, infraroşii şi alte metode fără fir (în engleză: tip wireless; se pronunţă aproximativ u'a-iă-les). În ultimii ani ele au cunoscut o dezvoltare semnificativă pe plan mondial, reprezentând o soluţie alternativă la legăturile terestre. Conexiunile fără fir devin tot mai populare, deoarece ele rezolvă probleme ce apar în cazul cînd avem multe cabluri, conectate la multe dispozitive. Tehnologiile moderne pot interconecta echipamentele (sau şi LAN-urile) la distanţe mici, dar şi la distanţe mari. O reţea fără fir (Wireless Local Area Network, WLAN) este un sistem de comunicaţii implementat ca extensie la, sau alternativă pentru un LAN cablat, într-o clădire sau campus, combinând conectivitatea la viteză mare cu mobilitatea utilizatorilor, într-o configuraţie mult simplificată. Avantaje evidente, cum ar fi: mobilitate, flexibilitate, simplitate în instalare, costuri de întreţinere reduse şi scalabilitate au impus WLAN ca o soluţie tot mai mult utilizată.

WiMAX

În prezent există mai multe moduri de a capta datele din eter: Wi-Fi, Bluetooth, GPRS, 3G ş.a. Acestora li se adaugă o nouă tehnologie care poate capta datele de şapte ori mai repede şi de o mie de ori mai departe decât populara tehnologie Wireless Fidelity (Wi-Fi), numită WiMAX. În timp ce reţelele Wi-Fi simple au o rază de acţiune de aproximativ 30 m, WiMax utilizează o tehnologie de microunde radio care măreşte distanţa la aproximativ 50 km. Astfel, se pot construi reţele metropolitane WiMAX.

Tipuri de echipamente

Echipamentele de transmisie/recepţie wireless sunt de obicei de două tipuri:
- Staţii bază (Base Stations)
- Staţii client (Subscriber Units)
Staţiile bază au deschiderea antenei de obicei de la 60 pînă la 360 de grade, asigurând conectivitatea clienţilor pe o anumită arie. Ele pot fi legate la o reţea cablată prin fibră optică, cabluri metalice sau chiar relee radio. Staţiile client au antene cu deschidere mult mai mică şi trebuie orientate spre BS-uri. Subnivelul MAC are următoarele sarcini:
a. Pentru staţiile client:
- Autentificare (înregistrare în condiţii sigure)
- Deautentificare (dezînregistrare în condiţii sigure)
- Transmisie în condiţii de siguranţă
- Livrare MSDU (MAC Service Data Units) între echipamentele wireless
b. Pentru staţiile bază:
- Asociere (înregistrare)
- Deasociere (dezînregistrare)
- Distribuţie cadre MAC
- Integrare (reţeaua existentă wireless poate comunica cu reţele bazate pe alt tip de tehnologie wireless)
- Reasociere (suportă cedarea dinamică a clienţilor unui alt BS, precum şi comuni-carea cu alte BS)

Antenele

În general, pentru orice echipament wireless, fie acesta o staţie bază – fie o staţie client, antenele sînt cele care oferă robusteţe şi flexibilitate. Chiar dacă sunt abia amintite în discuţiile pe marginea reţelelor fără fir, antenele sunt cele care optimizează anumite aplicaţii, cum ar fi legătura între mai multe clădiri. Întrucât mediul fără fir este unul foarte dinamic, prin folosirea unor antene direcţionale se poate influenţa modalitatea de propagare a semnalului radio. Astfel, energia şi caracteristica unui semnal pot fi direcţionate de-a lungul unui culoar îngust în loc să se lovească de pereţi, ceea ce ar duce la o risipă de energie sau poate cauza interferenţe nedorite. Antenele omnidirecţionale emit undele radio în toate direcţiile (sferă) în timp ce antenele unidirecţionale concentrează semnalul pe o direcţie preferenţială dată de orientarea antenei. Cu cât unghiul de emisie este mai mic, cu atât mai mare este distanţa acoperită. Avantajul antenelor omnidirecţionale constă în faptul că antena clientului nu trebuie să fie foarte precis orientată, fiind suficient să se afle în aria de acoperire a antenei staţiei bază. Dezavantajele sunt numeroase: risipă de putere de emisie, securitate scăzută datorită riscului ridicat de interceptare a undelor radio. Antenele unidirecţionale se situează pe o poziţie mai bună în ceea ce priveşte folosirea mai eficientă a puterii de emisie dar şi a riscului mai scăzut de interceptare a transmisiei. Dezavantajul lor constă în faptul că acordarea antenelor bază-client trebuie făcută foarte precis şi dimensiunea este semnificativă. Trebuie notat că diversitatea antenelor oferă beneficii substanţiale implementărilor LAN fără fir, cum ar fi luxul folosirii mai multor antene sau posibilitatea de a alege cel mai bun tip de antenă pentru o locaţie dată. Pentru aceasta este nevoie de o bună cunoaştere a proprietăţilor semnalului radio şi a modalităţilor de amplasare corectă a antenelor radio. În practică, antenele amplasate prea aproape una de alta vor duce la o degradare a performanţei receptorului. Utilizarea diferitelor tipuri de antenă are, de asemenea, impact şi asupra metodei, dar şi a rezultatelor monitorizării unei locaţii. În practică, antenele unidirecţionale se folosesc numai pentru legături fixe de tipul punct-la-punct, cum ar fi cazul unui bridge sau router de tip wireless.

Clasificare

- Wireless Personal Area Network(WPAN).
- Wireless Local Area Network(WLAN).
- Wireless Metropolitan Area Network(WMAN)- Standardul 802.16 sau WiMAX.
- Wireless Wide Area Network(WWAN).

Sursa: Wikipedia

Modelul OSI

Modelul de Referinţă OSI (engleză Open Systems Interconnection - Reference Model), pe scurt: OSI, este o structură de comunicare ierarhică foarte des folosită pentru a reprezenta o reţea. OSI este un standard al Organizaţiei internaţionale de standardizare, emis în 1984.

Modelul de referinţă OSI propune nişte criterii generale pentru realizarea comunicaţiei sistemelor de calcul pentru ca acestea să poată schimba informaţii, indiferent de particularităţile constructive ale sistemelor (fabricant, sistem de operare, ţară, etc). Modelul de referinţă OSI are aplicaţii în toate domeniile comunicaţiilor de date, nu doar în cazul reţelelor de calculatoare. Modelul OSI divizează problema complexă a comunicării între două sau mai multe sisteme în 7 straturi (engleză layers) distincte, într-o arhitectură ierarhică. Fiecare strat are funcţii bine determinate şi comunică doar cu straturile adiacente. Aceste şapte niveluri formează o ierarhie plecînd de la nivelul superior 7 – aplicaţie (engleză application) şi până la ultimul din partea de jos a stivei, nivelul 1 - fizic (engleză physical).

Deşi astăzi există şi alte sisteme, cei mai mulţi distribuitori de echipamente de comunicaţie folosesc OSI pentru a instrui utilizatorii în folosirea echipamentelor. Se consideră că OSI este cel mai bun mijloc prin care se poate face înţeles modul în care informaţia este trimisă şi primită.
Avantajele OSI
Câteva din avantajele folosirii OSI:

1.Descompune fenomenul de comunicare în reţea în părţi mai mici şi implicit mai simple.
2.Standardizează componentele unei reţele permiţînd dezvoltarea independentă de un anumit producător.
3.Permite comunicarea între diferite tipuri de hardware şi software.
4.Permite o înţelegere mai uşoară a fenomenelor de comunicaţie.
[modifică] Mod de funcţionare
Iată o analogie care vă ajută să vă amintiţi ordinea acestor layere: "Am Plecat Să Trimit Roze La Fete"; "All People Seem To Need Data Processing"; "Please Do Not Throw Sausage Pizza Away"; "Please Do Not Take Sally's Panties Away".

Modul de comunicare pe baza modelului OSI între elementele unei reţele de calculatoare şi alte aparate "inteligente" poate fi înţeles dacă folosim pentru exemplificare numai 2 participanţi la conversaţie. Pentru a profita de toate posibilităţile de comunicaţie, modelul OSI trebuie să fie implementat în întregime (cu toate cele 7 niveluri sau straturi) în ambele elemente participante.
Când participantul 1 (o persoană sau un calculator sau dispozitiv "inteligent") vrea să "converseze" cu participantul 2 (de asemenea o persoană sau un dispozitiv), aceasta se face de fapt prin aceea că Aplicaţia 1 trimite Aplicaţiei 2 mai întâi un prim mesaj, de exemplu "Eşti liber şi stăpâneşti protocolul FTP?". Pentru "conversaţia" lor aplicaţiile trebuie să folosească un protocol de aplicaţie predefinit. Protocoalele de pe fiecare nivel prescriu până la ultimul amănunt cum anume se "vorbeşte", ce se spune şi mai ales în ce ordine, astfel încât participantul celălalt să "înţeleagă" despre ce este vorba. În acest exemplu însă, Aplicaţia 1 nu are legătură directă/fizică cu Aplicaţia 2. O legătura fizică există, dar se află departe - la fundul "stivei" de protocoale. Metoda Modelului OSI prevede ca mesajul Aplicaţiei 1 destinat Aplicaţiei 2 să fie mai întâi predat nivelului de mai jos = Prezentare 1, printr-o interfaţă specială. Acest nivel "vorbeşte" la rândul său cu nivelul său omolog din stiva 2, anume Prezentare 2, pentru care se foloseşte de protocolul necesar. Dar nici cele 2 niveluri de Prezentare nu sunt legate direct între ele. Nivelul Prezentare 1 predă atunci cele dorite în jos, nivelului Sesiune 1 (iarăşi printr-o interfaţă specializată).

Această procedură se continuă în jos până se atinge Nivelul fizic 1. Abia acesta posedă o legătură fizică cu omologul său, Nivelul fizic 2, de exemplu printr-un cablu. De aici informaţia se propagă spre participantul 2 de jos în sus, printr-o serie de interfeţe, până într-un bun sfârşit se atinge nivelul Aplicaţie 2, respectiv Participant 2, cu care Aplicaţia 1 voia iniţial să "vorbească". Din punct de vedere al Aplicaţiei 1, ea doar pare că duce o conversaţie directă cu Aplicaţia 2, conform prescripţiilor din protocolul de aplicaţie ales. În realitate ea schimbă informaţii doar cu nivelul Prezentare 1, imediat vecin, prin interfaţa respectivă.

Avantajul acestei metode stratificate este că nici Aplicaţia 1, şi nici măcar programatorul ei (!!!) nu trebuie să cunoască deloc sarcinile şi soluţiile de la nivelurile inferioare, ci doar una sau 2 interfeţe, în sus şi în jos. În plus, ea nu trebuie modificată reactiv la orice schimbare de pe straturile inferioare. De exemplu, dacă se schimbă cablul de legătură (de la nivelul Nivelului fizic) printr-un canal radio. Specific pentru canale radio poate fi rata mare de greşeli de transmisie, care desigur trebuiesc corectate automat, în funcţie de să zicem condiţiile atmosferice, caz care însă nu se întâmplă niciodată la cablul de cupru. Şi cu toate astea, Aplicaţia 1 nu trebuie modificată.
Funcţiile nivelurilor
[modifică] Nivelul Aplicaţie
Rol: realizează interfaţa cu utilizatorul şi interfaţa cu aplicaţiile, specifică interfaţa de lucru cu utilizatorul şi gestionează comunicaţia între aplicaţii. Acest strat nu reprezintă o aplicaţie de sine stătătoare, ci doar interfaţa între aplicaţii şi componentele sistemelui de calcul.
Unitatea de date: mesajul

[modifică] Nivelul Prezentare
Rol: transformă datele în formate înţelese de fiecare aplicaţie şi de calculatoarele respective, asigură compresia datelor şi criptarea.
Unitatea de date: -

[modifică] Nivelul Sesiune
Rol: furnizează controlul comunicaţiei între aplicaţii. Stabileşte, menţine, gestionează şi închide conexiuni (sesiuni) între aplicaţii.
Unitatea de date: -

[modifică] Nivelul Transport
Rol: transferul fiabil al informaţiei între două sisteme terminale (end points) ale unei comunicaţii. Furnizează controlul erorilor şi controlul fluxului de date între două puncte terminale, asigurând ordinea corectă a pachetelor de date.
Unitatea de date: segmentul, datagrama

[modifică] Nivelul Reţea
Rol: determinarea căii optime pentru realizarea transferului de informaţie într-o reţea constituită din mai multe segmente, prin fragmentarea şi reasamblarea informaţiei
Unitatea de date: pachetul

[modifică] Nivelul Legături de Date
Rol: furnizează un transport sigur, fiabil, al datelor de-a lungul unei legături fizice, realizând:

Controlul erorilor de comunicaţie
Controlul fluxului de date
Controlul legăturii
Sincronizarea la nivel de cadru
Unitatea de date: cadrul
[modifică] Nivelul Fizic
Rol: transmiterea unui şir de biţi pe un canal de comunicaţie. Se precizează modulaţii, codări, sincronizări la nivel de bit. Un standard de nivel fizic defineşte 4 tipuri de caracteristici:

Mecanice (forma şi dimensiunile conectorilor, numărul de pini)
Electrice (modulaţia, debite binare, codări, lungimi maxime ale canalelor de comunicaţie)
Funcţionale (funcţia fiecărui pin)
Procedurale (succesiunea procedurilor pentru activarea unui serviciu)
Unitatea de date: bitul

Sursa: Wikipedia

Comertul Electronic (E-Commerce)

Comerţul electronic (Electronic Commerce sau E-Commerce) este demersul de cumpărare sau vânzare prin intermediul transmiterii de date la distanţă, demers specific politicii expansive a marketingului companiilor comerciale. Prin intermediul Internetului se dezvoltă o relaţie de servicii şi schimb de mărfuri între ofertant şi viitorul cumparător. În anii 1990 compania IBM, printr-o campanie publicitară corespunzătoare, a făcut popular şi termenul echivalent Electronic Business. Un termen înrudit este E-Trade, care se referă la tranzacţiile bursiere electronice.
Utilizarea tuturor mijloacelor electronice pentru participarea la o activitate de comerţ electronic poartă denumirea de tranzacţie electronică.
Strâns legate de comerţul electronic pot fi legate şi alte activităţi electronice, de exemplu servirea cumpărătorilor, livrarea mărfii (dacă e vorba de medii electronice), colaborarea cu partenerii de afaceri sau şi conducerea unei organizaţii prin mijloace electronice.
În tranzacţiile comerciale clasice se disting următoarele etape:
1. informarea comercială referitoare la tranzacţie şi anume cercetarea de marketing;
2. încheierea contractului comercial general;
3. comandarea/vânzarea produsului sau a serviciului;
4. plata.
În cadrul comerţului electronic pot fi tranzacţionate bunuri şi servicii digitale (sunt excluse fazele logistice), iar locul în care sunt tranzacţionate aceste bunuri digitale poartă denumirea de piaţă electronică (în limba engleză e-marketspace) – contextul virtual în care cumpărătorii şi vânzătorii se găsesc unii pe alţii şi tranzacţionează afaceri electronice.
Categoriile comerţului electronic
Comerţul electronic permite participarea atât a persoanelor fizice şi juridice, cât şi a statului sau a instituţiilor acestuia. În funcţie de relaţiile dintre aceşti participanţi au luat naştere mai multe categorii de comerţ electronic.

B2B (business-to-business)
Este un model de comerţ electronic în care toţi participanţii sunt companii sau alte organizaţii. În România domeniul B2B este o afacere foarte promiţătoare, datorită penetrării Internetului în firme la nivel înalt. Studii recente arată că în România există mai mult de 1,1 milioane de utilizatori care intră pe Internet de la locul lor de muncă (inclusiv şcoli şi universităţi), şi peste 42.000 de domenii de nivel înalt sunt înregistrate.

B2C (business-to-consumer)
Model de comerţ electronic în care companiile vând la cumpăratori individuali – persoane fizice.
În România, piaţa electronică B2C se află încă într-un stadiu de formare. Consumatorii încă experimentează online, dar sunt încă multe obstacole ce trebuie să fie învinse înainte de a se schimba comportamentul clienţilor; aceste probleme sunt legate de crearea securităţii transacţiilor, asigurarea protecţiei clienţilor, mărirea vitezei de transfer în reţea sau chiar asigurarea accesului la Internet.
Majoritatea utilizatorilor Internet particulari au acces la Internet prin intermediul locului lor de muncă, şi numai circa 200.000 de oameni dispun de un acces personal. Office of National Statistics din Marea Britanie susţine că vânzările B2C pe glob au depăşit 10 miliarde de dolari în 2001, piaţa fiind în plină expansiune.


C2B (consumer-to-business)
Acest model de comerţ electronic se referă la persoanele fizice (consumatori) care utilizează Internetul pentru a-şi vinde produsele sau serviciile firmelor şi pentru a căuta vânzători care să liciteze pentru produsele sau serviciile de care au nevoie.

C2C (consumer-to-consumer)
Acest model se referă la consumatorii care vând direct la alţi consumatori. Un exemplu din acest domeniu care are un succes enorm în întreaga lume este sistemul eBay.


Sursa: Wikipedia